Dacă o iubești, las-o să zboare


A găsit-o pe timp de ger și negură, cu penele ude de lacrimi și aripile aproape frânte. Zăcea așteptând să moară, în durere și chin. A ridicat-o în palmă, a mângâiat-o cu privirea întâi și a ascuns-o la piept să-i fie cald și muzică pe ritm de inimă, să-i micească durerea.  A fugit spre casă, dar pe vârfuri, să nu o doară.  A trecut-o pragul și s-a apucat degrabă să-i îngrijească rănile, cu  maximul de gingășie de care pot dispune niște mâini de bărbat. A alinat-o cu mângâieri și o săruta în creștet când ochii-i lăcrimau prea mult pentru cât ar putea să suporte o ființă atât de mică. Nu se pricepea la vorbe și nici mâini ușoare nu avea, dar îi făcea bine.  Așa se pricepea el.  Au petrecut nopți întregi împreună, doar privindu-se. El o mângâia, ea aproba clipind și cu un sunet pe cât de plin de durere, pe atât de frumos și înălțător, de parcă ți-ai fi dorit să o doară veșnic.

Zilele au trecut, iar ei i s-au vindecat aripile. Atunci, el i-a făcut o casă, o colivie și i-a decorat-o așa cum dădea ea semne că i-ar plăcea. Cu fiecare obiect în plus, ea mai compunea un tril pentru el, în semn de recunoștință.  El se îndrăgostea și mai tare.  Se priveau în ochii umezi de emoție, își mângâiau sufletele. Ea era acolo în fiecare dimineață, îi săruta mintea, îi îndulcea trezirea și îi liniștea apusul. Îl ridica din pat și presăra viață peste orele din zilele lui. Era fascinantă, pe cât de fragilă pe atât de  puternică în glas. Deși mică și neajutorată, ar fi îngenunchiat orice demon prin cântec, ar fi îmbunat monștri, ar fi liniștit furtuni și ar fi luminat ceruri de sori lipsite. Dar începuse să o doară. Aripile îi erau mult prea amorțite, iar trilurile din ce în ce mai frumoase. El refuza să-i vadă lacrimile și se desfăta cu cântec, așa cum ea îl obișnuise.

Reușise într-o noapte să depărteze gratiile de la colivie. Dar se făcea dimineața, iar el urma să vină să facă cafea. Nu putea să zboare, nu putea să îi ia tot ce el mai avea.  Nu și-ar fi iertat vreodată să rănească ce iubea și ce i-a salvat viața. Așa că a rămas acolo, cântând din ce în ce mai frumos, iubind în durere.  Când el a venit cu încă un obiect pentru căsuța ei, a văzut.  A simțit durerea din trilurile ei abia atunci. Ea a plecat capul, nu l-a putut privi. Au izbucnit în plâns amândoi. El a deschis portița, a băgat mâna sa o ia în palmă, dar ea a ezitat. A indemnat-o din priviri, a incurajat-o iar ea a sarit în palma în care si-a găsit viața ultima dată. Aripile ei erau sănătoase acum,  sufletul lui era bucăți. A întins palmele spre cer, a sărutat-o în creștet, i-a șoptit iubire și strângând din dinți i-a dat drumul, căci altfel, ea nici atunci n-ar fi zburat.

S-a întors în casă și a început să dea jos obiect cu obiect din colivie, pieptanându-și amintirile, retrăind diminețile, orele, zilele, nopțile.  O auzea deși nu era acolo, o iubea de la distanță. Până când… până când ea i s-a așezat pe umăr.

 

Blogul http://www.andrafarazahar.ro